Dacă pe Valea Ozanei avem acele mănăstiri minunate – Neamț, Secu şi Sihăstria – aici, pe Valea Bistriței, avem Mănăstirea Bistrița – ctitorie a lui Alexandru cel Bun, Bisericani și Mănăstirea voievodală Pângărați, ctitorie a lui Alexandru Lăpușneanu.
Complex mănăstiresc alcătuit din zestrea mai multor secole și a mai multor sfinți părinți, Mănăstirea Pângăraţi este un loc deosebit de ospitalier, în mirificul cadru al munţilor nemţeni.
Pelerini din toată ţara vin în fiecare zi, fie în grupuri organizate, fie cu familiile. Ce caută şi doresc cu toţii? Mulţi vin pentru Taina Spovedaniei, pentru sfaturi duhovniceşti, pentru sfintele slujbe ce se fac aici. Majoritatea trec pe la mormântul fostului stareţ – Părintele Teofil – să-i sărute crucea, să-i spună şi acum necazurile - precum i le lăsau odinioară, să-i aprindă o lumânare.
Dor, mulțumire și recunoștință
Şi mulţi pleacă de la mormântul Părintelui cu lacrimi în ochi, lacrimi de mulţumire, lacrimi de recunoştinţă, lacrimi de dor. Am întâlnit şi oameni care nu l-au cunoscut pe Părintele Teofil decât din spusele altora sau din ce s-a scris în presă. Şi oamenii aceştia îngenuncheau cu evlavie la crucea de lemn din dreapta altarului noii biserici.
La poarta mănăstirii pe care regimurile secularizate ale secolului al XIX-lea şi cel comunist, al secolului XX, au încercat să o transforme într-o ruină şi să-i şteargă trecutul istoric şi duhovnicesc ne întâmpină astăzi o cruce albă din marmură pe care scrie „IN HOC SIGNO VINCES” („În acest semn vei învinge”). Acest lucru nu înseamnă nimic altceva decât faptul că Hristos a învins la Pângăraţi, respectând nezdruncinata promisiune făcută: aceea că „Biserica, nici porţile iadului nu o vor birui”.