Mănăstirea Pângăraţi a fost de-a lungul secolelor o cetate a vieţuirii duhovniceşti isihaste ce aduna în jurul ei atât pustnicii şi călugării ce vieţuiau în codrii din împrejurimi, cât şi pe domnitorii şi slujitorii acestora, care îşi găseau aici refugiu din calea năvălitorilor străini.
Sfinţii Cuvioşi Simeon şi Amfilohie, întemeietorii mănăstirii, au lăsat, prin exemplul vieţuirii lor sfinte, generaţiilor de monahi care au urmat, un testament spiritual pe care ei înşişi l-au împlinit: acela de a întrupa, prin jertfa rugăciunii şi a muncii, virtuţile iubirii de Dumnezeu şi de oameni şi sfinţenia, ca înălţare a firii omeneşti. Rămăşiţele pământeşti ale vieţuitorilor din trecut, pline de bună mireasmă, descoperite în cursul lucrărilor de restaurare a Mănăstirii Pângăraţi confirmă acest fapt.
Mărturiile arheologice şi datele istorice păstrate arată că Mănăstirea Pângăraţi a fost, de la întemeierea ei, în 1560, de către Voievodul Alexandru Lăpuşneanu, şi până la desfiinţarea ei, în 1872, un important centru cultural pentru viaţa monastică a Moldovei medievale.
Destinul mănăstirii s-a împletit cu istoria zbuciumată a ţării, cunoscând astfel şi perioade de linişte, de înflorire a vieţii duhovniceşti, alternate cu vremuri de restrişte, în care lupta pentru păstrarea credinţei a îmbrăcat forme martirice.