Pentru monahi, tăcerea este o virtute. Dar uneori, cuvintele lor pot fi de folos oricărui suflet doritor de mântuire și sunt o mărturisire a dragostei lui Dumnezeu. Iar monahii sunt cei mai îndreptăţiţi şi datori să vorbească despre lucrurile şi lucrările lui Dumnezeu în lume şi prin oameni.
Într-o mănăstire, lupta e mai din scurt. Eşti în prima linie şi trebuie să fii foarte atent la orice mişcare. Monahul Paisie de la Pângărați ne-a spus că războiul cel mare este cel al gândurilor. Căci cum să facă diavolul tulburare în obşte? Ispitește pe unul și urmărește să-l lovească pe celălalt unde îi găsește punctul slab. „Eu, de exemplu, dacă nu-s atent și primesc niște gânduri, aș putea răni pe cineva care are o neputință, aș putea să nu-l ajut la ceva ce ar avea nevoie. Și dacă l-ai supărat pe aproapele, nici rugăciunea nu mai este cum ar trebui”.
Potrivit monahului, patimile din noi sunt foarte adânci, dar Dumnezeu ni le descoperă câte un pic, ca măcar să începem lupta cu ele. Dacă ni le-ar arăta din prima cât de mari sunt, ne-am descuraja. Și cu cât ne luptăm, cu atât ele ni se descoperă în profunzimea lor. De unele nu suntem noi vinovați, fiindcă le primim în zestrea genetică, de la părinți.