Pentru unii oameni, ascultarea este ceva peste fire, este o robie. Însă pentru un monah, ea este izvor de libertate. Ascultările pe care le primeşte şi pe care le împlineşte sunt învelișul a ceea ce monahul are ca fundament: legătura sa personală cu Dumnezeu. Scriu Sfinţii Părinţi că, pentru un călugăr, ceea ce spune stareţul, spune de fapt Hristos. Monahul Amfilohie de la Pângărați ne-a explicat acest lucru, dându-ne câteva exemple.
Oamenii nu pot înțelege cum poți să fii fericit în robie de voie proprie. Că ascultarea – celor care nu o înțeleg – le pare ca o robie. Ascultarea o facem de voie proprie. Și uneori este grea din cauza noastră, din cauza patimilor. Și e grea și la propriu, când ai de făcut ceva greu. Dar bucuria pe care o ai atunci covârșește toată greutatea și n-o ai în alt loc decât acolo, în ascultările grele, cu jertfă adevărată, din inimă.
Sunt multe ascultări grele, mai ales cele care contravin patimilor cu care am venit în mănăstire. Depinde ce viață a avut omul înainte. De exemplu, pentru unul lacom la mâncare, ar fi greu la bucătărie și ar fi greu postul. Un alt exemplu: îmbrăcarea simplă. Dacă te pune starețul sau duhovnicul să umbli cu haine rupte și tu țineai să ai cele mai frumoase haine, să fii îmbrăcat bine, ți-e greu. Dar dacă împlinești, primești mult har. Poate nu chiar de la început, pentru că trebuie să treci printr-o smerire, printr-un pic de suferință, deznădejde. După aceea vine harul. Așadar, oricât de greu ar fi un lucru, când e cu ascultare, e deosebit.