Părinții Serafim şi Silvestru, monahii gemeni de la Pângărați: aceeaşi voce, aceleași convingeri, aceleaşi trăsături ale feţei, aceiaşi ochi, acelaşi mers, aceleași dioptrii la ochelari. În aceeași zi s-au făgăduit lui Dumnezeu. Ascultările, însă, le sunt diferite. Monahul Serafim e la magazinul bisericesc, iar monahul Silvestru, la brutărie. Părintelui Serafim i se pare firesc ca gemenii să se urmeze oarecum în viață, pentru că ei se completează unul pe altul și nu pot fi despărțiți. Nici statul nu-i desparte.
V-ați certat vreodată cu fratele cuvioșiei voastre?
Ne mai certam, ne mai împungeam, dar niciodată n-am ținut răutate. Știam că nu le place părinților acest lucru și când vedeam că se apropie ceasul să vină de la serviciu, ne spuneam unul altuia: hai să facem curat, căci făcusem dezordine prin casă hârjonindu-ne.
După ce am crescut un pic mai mari, gândeam împreună și ne ajutam în ceea ce făceam. Și acum, semănăm foarte mult și în modul de gândire, și în felul de a fi. Ne completăm unul pe altul și suntem la unison. Deși eu sunt mai mare, am simțit întotdeauna un sprijin enorm din partea fratelui. Din punct de vedere sufletește, l-am simțit mai tare pe el. Ne-am născut în ziua în care s-a născut și Sfântul Ioan Botezătorul. Eu am primit numele Ioan, iar el – Vasile.
„Prin fratele a venit întoarcerea noastră, a amândurora”
Au fost perioade foarte tulburi în viața noastră. După ce a murit mama, pe când aveam 14 ani, tata s-a recăsătorit și atunci ne-am atașat de anumite anturaje rele în care ne-am risipit. Mustrarea conștiinței pentru Biserică o aveam însă. Mama bună întotdeauna ne îndemna la biserică, deși ea nu ajungea foarte des, pentru că era ocupată mai tot timpul cu treburile casei. Nu eram bisericoși. Ba mai mult, când ne mărisem, ne trimiteau părinții în Postul Mare la biserică pentru a ne spovedi și împărtăși, iar noi eram mulțumiți că ne-am făcut datoria.
Așa a rânduit Dumnezeu, ca prin fratele să vină întoarcerea noastră, a amândurora. Aveam amândoi darul acesta de a desena, dar el l-a lucrat foarte mult. În timpul serviciului, s-a înscris și la Școala Populară de Artă de la Bacău. Acolo a cunoscut oameni cu Dumnezeu care l-au atras la biserică, l-au îndemnat la Spovedanie și i-au dat diferite cărți și casete duhovnicești. Și întorcându-se, m-a îndemnat și pe mine. Eu nu prea îl ascultam, dar punând acele casete în camera unde stăteam amândoi, a venit mustrarea conștiinței, iar cuvântul lui Dumnezeu a lucrat și în inima mea, producând întoarcerea. Și după ce a fost întoarcerea, a trebuit spălată cămașa.
„Atât de mult a aprins dragostea noastră, încât să nu-L mai lăsăm din brațe”
Ne-a ajutat Dumnezeu și în felul cum am lucrat eu întoarcerea, a lucrat-o și el pe a lui. Dacă am fost mai aprins în a-mi curăți cămașa, la fel a fost și el. Ne-am ajutat unul pe altul în pocăință. Dumnezeu a lucrat în inimile noastre și ne-a descoperit dragostea Lui față de oameni, în general, și față de păcătoși, în special. Și că orice păcat nu poate să oprească dragostea lui Dumnezeu. Atât de mult a aprins dragostea noastră, încât să nu-L mai lăsăm din brațe. L-am cuprins în brațe și aceasta a fost și venirea noastră la mănăstire. N-a fost dintr-o mâhnire, dintr-o nereușită.
În timpul cât am făcut armata, eram cu totul retrași în ale noastre. Părintele Silvestru era odată în santinelă, aproape de oraș, și era mâhnit că nu mai vedea oameni cu Dumnezeu. Și atunci, la blocul care era vizavi de post, pe undeva pe la etajul trei era cineva cu lumina aprinsă, neavând perdelele trase. Înăuntru, un om făcea metanii de câteva minute bune. Atunci a simțit că acesta este răspunsul lui Dumnezeu pentru mâhnirea lui. Și cu totul s-a schimbat mâhnirea în bucurie, căci Dumnezeu are peste tot oameni.