Categorie
Autori

Răstignirea Mănăstirii Pângărați

Publicat

Timp de un secol și încă două decenii, așezarea monahală de la Pângărați a trecut prin mai multe perioade de grele încercări. Fiind pe rând penitenciar pentru deținuții de drept comun, bolniță, sanatoriu TBC, depozit de muniții, cazarmă militară și stațiune de cercetare, prin toți oamenii care au stat aici, cu sau fără voința lor, și prin faptele lor, s-au înscris în istoria vieții monahale răni pe care doar Dumnezeu le știe. Dar nădejdea a rămas, știind că după răstignire urmează întotdeauna învierea.

În anul 1872, la insistenţele Ministerului de Interne de atunci, în clădirile Mănăstirii Pângărați a fost înfiinţat un penitenciar pentru deținuții de drept comun. Pe timpul cât au stat aici, ei au construit pridvorul de pe latura nordică a bisericii-monument. Penitenciarul a funcționat aici până la începutul Primului Război Mondial.

În timpul războiului, în clădirea care adăpostește astăzi Paraclisul „Buna Vestire” era o bolniță pentru îngrijirea răniților de pe front. Construcția fusese ridicată cu această destinație, sub îndrumarea reginei Maria, soția regelui Ferdinand. După terminarea războiului, aceeași clădire a funcționat ca spital pentru bolnavii de TBC. În acest timp, în incinta mănăstirii au mai existat vieţuitori – monahi şi ieromonahi – ce au deservit cultul bisericii rămase încă în slujba deţinuţilor sau internaţilor la temniţă sau la spital. Din păcate, numele lor nu ni s-a păstrat.

Penitenciar neoficial pentru opozanții colectivizării

Pe timpul celui de-al Doilea Război Mondial, actualul paraclis a fost depozit de muniții și cazarmă militară. După terminarea războiului, tot beciul mănăstirii, care se află sub corpul de chilii „Lăpușneanu”, chiliile unde stau astăzi părinții, a redevenit penitenciar – în formă neoficială -– pentru cei care s-au opus colectivizării. Părintele Grigorie, ghidul Mănăstirii Pângărați spune că au murit oameni mulți aici, căci s-au găsit multe oseminte îngropate ale celor care au refuzat să-și dea pământurile la Stat. Celulele se pot distinge și astăzi: lungi, înguste și înalte, întunecoase, umede și foarte răcoroase. Din aceste hrube, ochiuri mici de geam dau înspre incinta mănăstirii.  

În timpul acestor perioade de tulburări, în biserica voievodală, sfintele slujbe n-au încetat până în 1960, când mănăstirea e închisă definitiv. Ultimul stareț, Irinarh Drăgan, a fost nevoit să predea în proces-verbal bunurile mănăstirii Staţiunii de Cercetări Biologice, Geologice şi Geografice „Stejarul”, organizată în cadrul Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi, vara venind aici studenţi pentru a efectua practică şi cercetare.

După instalarea acestei instituţii în incinta mănăstirii, au urmat o serie de interdicţii impuse personalului mănăstiresc care au condus la o interzicere totală a cultului între 1950 şi 1980, pe motiv că sătenii sunt deranjaţi de clopote.

În primăvara anului 1981, ca urmare a unei divizări, staţiunea „Stejarul” a fost nevoită să-şi mute sediul la Piatra Neamţ. Atunci s-a redeschis biserica pentru oficierea cultului (funcționând ca biserică de mir până în 1983), iar clădirile mănăstirii, cu excepţia acesteia, a turnului-clopotniţă şi a casei egumeneşti au fost încredinţate de către Consiliul Popular Judeţean Neamţ Laboratorului Planta Vorel, care le-a transformat în depozite de plante medicinale.