Cel mai scump lucru de pe pământ este lacrima pocăinței. Un păcat mic poate rămâne neşters dacă cel care a păcătuit nu s-a îngrijit să facă pocăinţă pentru el, socotindu-l neînsemnat. Un păcat mare este şters pe deplin, prin mijlocirea pocăinţei, de nemărginita bunătate şi atotputernicie dumnezeiască. „Chiar dacă știu că Dumnezeu e bun și iartă și îmi va zice «te iert», mie tot îmi pare rău de tot ce-am făcut”, spune un monah de la Pângărați.
Cum cultivă un monah trezvia atunci când vede că repetă aceeaşi greşeală?
Cred că trezvia se cultivă cel mai mult prin smerenie, prin pocăință, cerând iertare mereu. Am auzit eu: „Iertate îți sunt păcatele?” sau „Vino, slugă bună și credincioasă, intră întru bucuria Domnului Tău?” N-am auzit niciodată. Fiindcă eu nu pot să spun că am fost iertat, chiar dacă părintele m-a dezlegat la Împărtășanie, chiar dacă Dumnezeu, din milă, îmi mai dă câteva trăiri. Până nu aud asta și nu mă încredințez, nu pot să mă opresc din părerea de rău pentru tot ce am făcut. Chiar dacă știu că Dumnezeu e bun și iartă și îmi va zice „te iert”, mie tot îmi pare rău că le-am făcut. Atunci când s-a întâmplat să repet unele greșeli, ceea ce s-a schimbat a fost pocăința de după, mereu mai mare. Asta se schimbă în viața monahului, cu timpul.
Să facem cât putem din lucruri, că și așa le facem cu tot felul de gânduri, de clevetiri, cârtiri şi judecăți. Și întreba odată cineva: Oare cum e bine – să semene țăranul grâul având în el neghină sau să nu-l semene deloc? Cică e mai bine să-l semene, că prășește buruiana și rămâne cu grâul. Tot se face ceva. Așa și noi, le facem cu diferite căderi, mai mici sau mai mari, dar măcar cât de puțin să fie acolo.